DOR

Mă chinui de ceva timp să revin, să mai scriu câteva rânduri... dar am ajuns să le șterg, să le rescriu și să repet procesul de vreo cateva ori.
Pff, parcă am uitat să scriu. Am uitat să-mi aștern gândurile pe "hârtie"...am uitat complet de locul meu de "joacă"..
Când am creat aceast blog aveam doar 16 anișori. Eram o adolescentă naivă ce abia descoperea lumea. Și iată-mă după 9 ani de zile tot aici...
Dar ceea ce sunt astăzi nu se compară cu copilul de la 16 ani, astăzi pot bifa atâtea experințe. Astăzi nu mai sunt doar o simplă adolescentă. Sunt un adult speriat de responsabilități și cred că mult mai speriat de tot ce urmează să se întâmple.
Cu toate astea, tot astăzi, dupa aproximativ 7 ani de la ultima postare, mă simt stângace în locul în care cu câțiva ani în urmă îmi petreceam ore întregi..
Și tot astăzi îmi este cel mai dor de tine. Da, fix de tine. Ieri mi-a fost mai puțin dor decât mi-e astăzi, iar mâine îmi va fi mult mai dor decât imi este acum.
Nu îmi aduc aminte cu exactitate ziua în care m-am îndrăgostit de tine cu toată ființa mea. Însă îmi aduc aminte toate sentimentele și toate stările prin care treceam. Îmi amintesc când te-am privit prima dată și când am conștientizat că toți fluturii din Univers se aflau înauntrul meu, că trupul mi se încălzea din ce în ce mai tare atunci când mă luai de mână, că inima îmi bătea atât de tare încât o vedeam cum imi iese din piept, cum respirația mi se îngreuna iar zambetul meu era de necontrolat, toate astea fără să mă gândesc pe moment la motiv. Atunci am realizat că este doar începutul.
Nu știu dacă a fost dragoste la prima vedere sau nu, dar atunci am simțit prima dată că te iubesc.
Mai apoi, fiecare zi în care ne vedeam avea să fie o combinație unică de extaz și agonie. Eram atât de fericită atunci că putem să fim în sfârșit împreună, ca mai apoi să conștietizez o stare de agonie pentru că nu îți puteam simți tot timpul respirația pe pielea mea, atingerea, brațele tale puternice și săruturile tale dulci pe corpul meu...
Nu îmi aduc aminte exact când am realizat că te ador. Dar îmi aduc aminte emoțiile și culorile pe care le vedeam în jurul meu..
La început totul era verde. Verdele reprezintă o culoare caldă, care îmi amintea de liniștea pe care o aveam când eram copil, sentimentul de a fi în siguranță, mereu protejat și iubit necondiționat. Iar apoi s-a transformat în albastru. Iar pentru mine, albastrul reprentă un anumit tip de tristețe. Tristețea se intalează atunci când tu te visezi zi de zi alături de cel pe care îl iubești, iar într-o fracțiune de secundă visurile tale nu mai sunt realizabile. De atunci sunt tristă și singura culoare care îmi acaparează lumea este albastru...